Get Adobe Flash player

OSCAR este un festival la ai cărui lauri nu cred că există vreun profesionist al filmului să nu viseze. Sigur – podium (scena), coroniță (statueta), aplauze, mirosuri fine… Vin mulți realizatori cu multe filme. Cînd încep nominalizările, apele se mai domolesc. Iar festivitatea finală e doar o confirmare a unor jocuri, deja, făcute. OSCAR 2011 n-a făcut excepție. Nu mă interesează premiații. Privirea și atenția mi s-au  ațintit  asupra unui film nominalizat la două categorii: cel mai bun film străin și cea mai bună interpretare masculină, în rol principal.

Filmul a mai fost nominalizat și la CANNES și la premiile BAFTA. A cîștigat… parțial. De ce? Pentru că-i un film prea plin de greutate, prea multe coordonate tragice într-un singur spațiu. Și ce e mult… strică. Titlul filmului este un oximoron, în raport cu întregul conținut al acestuia. Și el este emis, simplu, de personajul principal, Uxbal, care răspunde unei întrebări adresate de fiica sa: “Cum se scrie beautiful? Și el îi răspunde exact cum i-aș fi răspuns și eu: “BIUTIFUL , așa cum se aude”.

BIUTIFUL este un film trist, foarte trist. Alejandro Gonzales Inarritu este coautor al scenariului și regizor al filmului. Mexicanul este tînar, talentat și știe să lucreze foarte bine cu actorii.  Dacă ați văzut BABEL, veți recunoaște “tușele” artistului (care a colaborat, însă, acolo, cu un alt scenarist – Guillermo Arriaga  – și trebuie să recunosc faptul că i se simte lipsa). Inarritu construiește, undeva, într-un cartier al Barcelonei, o poveste simplă, în aparență, dar pe care o umple cu personaje diverse, pe care lumina cade sub unghiuri extrem de diferite, toate convergînd spre o demonstrație a urîțeniei vieții, a tragicului fără nici cea mai mică urmă de speranță. Și în toata această cloacă, urît mirositoare, oamenii trăiesc pasiuni răscolitoare, răvășitoare chiar, care interferează după legi mai mult necunoscute, decît cunoscute și stăpînite.

Uxbal (Javier Bardem) își duce traiul, împărțindu-și timpul diurn și nocturn între cei doi copii – Ana și Mateo – pe care-i are-n îngrijire, un frate problematic, întîlniri de-afaceri dubioase cu tot felul de mafioți, dintre care nu lipsesc chinezii, exersări ale puterilor sale paranormale (are  și  așa ceva, chiar dacă această calitate e ușor pasată). Copiii nu i-a făcut singur, evident, ci cu… fosta nevastă, o tîrfă de ultimă speță. Maricel Alvarez (Marambra) are o partitură deloc plăcută, dar stările complexe ale personajului sînt transpuse mai mult decît convingător. Este un pion în avalanșa de tragedii ale filmului, dar nu foarte important.

Jocul de-a “dă-mi copiii – ia copiii” este stupid (pe cîte televizoare am mai văzut chestia asta în România?!) și nu face decît să mai toarne niște plumb topit pe rănile lui Uxbal. El află chiar la-nceputul filmului că va părăsi foarte curînd această lume: cancer în fază terminală. Află prin propriile-i simțuri și parasimțuri. Și nu-i vine a crede: “De ce mi se-ntîmplă asta?  Sînt pedepsit?” Inarritu nu-l lasă să se macine singur, față-n față cu o perspectivă tragică. Plusează pe partea dramatică. Prima confirmare o are din partea unei alte paranormale, Bea, și tot nu vrea s-accepte că va muri: “N-o să mor, Bea! NU! NU!”, dar Bea nu-i lasă nici o șansă: “Ba da, o să mori.” Dar s-a simțit datoare să-i trezească măcar o urmă de orgoliu paranormal: “Moartea nu este sfîrșitul, știi asta!” Primul lui gînd a fost la copii – ce-o să facă ei fără el, dar Bea e necruțătoare: “Nu fi naiv, Uxbal, Universul va avea grijă de ei”.

E un enunț  extrem de simplu, nici măcar filozofic, pe care foarte puțini oameni îl înțeleg, pentru că fiecare se crede, în orgoliul lui, de neînlocuit, dar viața e una singură, în forma pe care, pămîntește, o cunoaștem. Și fiecare și-o trăiește pe-a lui. Uxbal e realist și cu un simț al umorului firesc, pentru cineva care nu mai are nimic de-așteptat:”Da, dar Universul nu plătește chiria” . Chiar dacă scenariul nu mai beneficiază de pana inspirată a lui Arriaga, Bardem joacă extraordinar – nu degeaba a luat premiul de interpretare la Cannes, acum cîteva luni. El are o partitură dificilă, dar asemenea “construcții” au devenit, pare-se (vezi The Sea Inside) o specialitate pentru el. Cu cît sfîrșitul e presimțit mai aproape (păcat că nu se insistă mai mult pe talentele paranormale ale personajului), cu atît figura lui Bardem se transformă într-o adevărată scenă a tragediei. Ochii vorbesc, fiecare mușchi al feței pare să joace-un rol în secvența finală a destinului personajului. Într-unul dintre planurile acestei secvențe, Uxbal, culcat fiind, se uită la tavan ca-ntr-o oglindă.  Imaginea filmului, pe care-o semnează Rodrigo Prieto, m-a obligat, deseori, să mă gîndesc la principiile “esteticii urîtului”.

Uxbal nu-nțelege de ce trebuie să moară și prin prisma unor acumulări de fapte pozitive, la care sîntem martori, mai ales în acest segment final al vieții lui. În ultimele clipe, el crede în probitatea unei negrese, Ige, pe care a găzduit-o, cu copilul ei cel mic, la el și căreia îi dă toți banii, ca să aibă grijă de copii. Primul gest al negresei a fost să ia primul avion și să zboare spre țara natală. A doilea gînd a fost mai puternic și ea a reintrat pe poarta casei.  Secvențele de-nceput și de final ale filmului sînt “coperțile” tragediei, tulburătoare prin acumularea de simboluri: 

Uxbal simte c-a primit “cale liberă”. Își pune pe deget un inel cu diamant al cărui traseu se pierde în umbra generațiilor, dar dăruirea lui a marcat întotdeauna DESPARȚIREA. Ana simte finalul și vrea să știe istoria inelului. Uxbal i-l pune pe deget și… acela îi va fi locul: “Acum este al tău, scumpo!”. Îl purtase și fosta soție, care-l considerase fără nici o valoare.

Ultima replică a lui Uxal închide-n ea tragedia unui suflet pur precum diamantul și profund precum nemărginita mare, suflet care, în existența asta, nu și-a aflat perechea: “Mama ta n-a auzit niciodată sunetul mării… “. Ochii lui Uxal sînt, deja, îndreptați spre Lumină, cînd, șoptit, se-aude tot mai încet glasul Anei: “Tati… Tati… Tati…”.   

BIUTIFUL este un film remarcabil, în primul rînd, pentru că este jucat absolut remarcabil.  Și poate că nu-i lipsită de interes, în contextul întregului edificiu al filmului, dedicația  finală a lui Inarritu: “Dedicat minunatului meu stejar Hector Gonzales Gama – tatăl meu”

Leave a Reply

Caută

Calendar

Meteo

26/06/2017, 10:05
Soare
Soare
27°C
Presiunea: 1010 mb
Umiditate: 57%
Vânt: 0 m/s N
Răsarit: 05:32
Apus: 21:04
Prognoza 26/06/2017
Zi
Înnourat
Înnourat
34°C
More forecast...
 

Meciuri celebre

EZ Search by Chessgames.com