“Cine sînt eu?”

“Cine sînt eu?”

 
Și nu oricare: commedia dell’arte. Jocul era interesant și grație stilului de animație (e o simplă… aliterație). Interesantă mi s-a părut alegerea pesonajului, știută fiind capacitatea acestui animal de-a-și schimba ușor și rapid înfățișarea cromatică. Numai că, exact cînd individul filozofa mai adînc (“Cine sînt eu? Aș putea fi oricine”), se produce primul conflict: o frînă, lărgire cadru, cameleonul e-ntr-o mașină, într-un acvariu (microunivers) care alunecă prin luneta mașinii, cade pe șosea și se face praf. Și din commedia dell’arte, cameleonul nostru este aruncat în plin Univers, clocotind de neprevăzut.
Cînd afară e foarte cald, se adoptă soluții clasice: umbră, bere, vin (cu respectarea celor 3 condiții obligatorii: alb, rece și gratis). Alții, sub oblăduirea aerului pus la respect (= condiționat) își desăvîrșesc oarece planuri de-nmulțire sau, pur si simplu, fără gînd de reproducere, dau curs simțurilor biciuite orgasmic de aerul îmbogățit cu respect. De felul meu, sînt cu totul în afara convențiilor și mă feresc să fac ce… face masele. Așa încît, am pus de-un film… de desene animate (atipicul e total). I-am văzut primele “tăieturi” (nu știam absolut nimic despre el) și-am devenit mai atent. Un cameleon se juca. Juca teatru.

 

 

Este povestea ciudată și tulburătoare a unui erou care va juca în propria sa povestire” ne avertizează corul raisonneur-ilor. Așadar, cameleonul nostru (Rango) se trezește în plin deșert și dă nas în nas cu un tatu (Roadkill), călcat de-o mașină. De ce? Pentru că încercase (repetat) s-ajungă pe partea Cealaltă a drumului unde, aflam mai apoi, cu toții vrem s-ajungem. Condițiile reale improprii îl determină pe cameleon să-și manifeste opțiunea imediată: “Caut drumul spre apă”. “Dacă vrei să găsești drumul spre Apă, trebuie să găsești, mai întîi, Prafu’”.

Metaforele sînt evidente, chiar dacă Prafu’ (DIRT) e numele așezării din Vestul Sălbatic, în care Rango trebuie s-ajungă ca să se hidrateze. Încet și sigur, pornim pe calea către Apă (Cunoaștere), la care nu accedem fără a trece prin Praf (Încercări), drum “încărcat de consecințe” subliniază Roadkill. Dacă realizatorii și-ar fi propus un film pildos, ne-ar cam fi plictisit. Dar ei dovedesc un excelent simț al umorului,  care ne-antrenează-n joc din primele secvențe. Ca orice poveste care se respectă, există și aici un ”povestitor”, mai mult un fel de cor antic raisonneur – un grup vocal-instrumental, cu accente mexicane, format din 4… bufnițe. Sînt adorabile în toate cele! Și cum cîntă, și cum danseaza, dar, mai ales, ce texte scot pe… cioc! Iată o mostră desprinsă din secvența în care Rango pornește pe drumul… Cunoașterii.

Tonul și ritmul inițiale sînt de prohod: “Amigo, bine-ai venit / În ținutul făr-de sfîrșit / Deșertul și moartea-s cu tine și noaptea / Îi cîntăm curajul focos / În acest cîntec voios / Ascultați acest cînt / El nu va trai prea mult / (Alegro vivace) Cînd păsările ochii-i vor scoate / Soarele scăldîndu-i oasele / Mațele-i vor fi împrăștiate / Și va rămîne fără cojones”. Abia la ultimul vers, Rango a reacționat… jignit.  

Roadkill este “filozoful” prin excelență al filmului – el emite replicile din scenariu și argumentele… realității nu întîrzie să le ilustreze. El tot încearcă să traverseze pe partea Cealaltă, pentru întîlnirea cu Spiritul Vestului, care “umblă într-o caleșcă de alabastru, cu îngeri auriți” (care seamănă teribil cu statuetele Oscar, ușor caricaturizate). Traversarea pare simplă, dar “nu-i așa simplu pe cît pare”. “E o metaforă” spune el, dar “piedica vieții” pe drumul “Iluminării” (“Sîntem nimic fără ea” spune Roadkill) se materializează într-un camion care-l spulberă, aproape, pe bietul Rango.  Pe drumul spre Prafu’, Rango constată că cineva… arunca apa-n deșert și-un personaj extrem de important (elementul feminin – cherchez la femme) –  domnișoara Fasolică (Beans) – îl face pe el răspunzător. Această șoricică simpatică și bătăioasă va demonstra o intuiție extraordinară (feminină?).

Orășelul Prafu’ (Dirt) e tipic pentru Vestul Sălbatic clasic, deci nu lipsește nici celebrul saloon, unde Rango fabulează întîmplări și evocă personaje celebre, iar clienții – animăluțe simpatice, între care predomină rozătoarele – îl iau în serios. Aventurierul pornit pe calea Cunoașterii mai are mult pînă la primele grade de înțelepțire, dar, oare,  va ajunge acolo? Un element interesant: într-un loc în care lipsește apa, depunerile la bancă sînt în… apă, nu în bani. Iar aceste depuneri sînt din ce în ce mai mici. Fără să vrei, începi să “citești” o parabolă a societății umane contemporane, zguduită de criza financiară și neputința oamenilor de-a ieși din impas. Totul e condensat, ca o arhivă RAR sau ZIP, dar paralelismul situațiilor este și mai evident dacă… dezarhivăm. Banca nu mai are, aproape deloc, rezerve. Unde sînt banii, ăăă… apa?

Intră-n decor un personaj malefic: Primarul (o testoasă “bătrînă și sentimentală”) care știe foarte bine ce știe: “Controlează apa și vei controla totul” (cam ce fac bancherii planetei cu viața noastră de zi cu zi). Apropo, dacă vă mai spun că banca urmează să fie spartă de personaje rozătoare numite Ezekiel si Jedediah, vă bag în ceață cu totul!… Cartea filozofică a filmului se joacă în aceste secvențe din prima parte a povestirii. Primarul își păstorește semenii de multă, multă vreme și știe că ei supraviețuiesc, în condițiile unei vieți foarte grele, doar prin Credință, “credința că va fi mai bine”, “credința că apa va veni, în ciuda tuturor șanselor și aparențelor”.

Să fie asta, oare, RELIGIA care-i susține pe bieții pămînteni în permanentul efort pentru supraviețuire, într-o lume din ce in ce mai ostilă?! Să nu ne grăbim, dar ghimpele scenaristului e evident. “Oamenii trebuie să creadă-n ceva” concluzionează axiomatic țestosul primar, care-l aruncă-n scenă, pe post de EROU justițiar (șerif) demn de-ncredere pe… Rango.

Cameleonul și-a cîștigat prin fals încrederea trîmbițată, iar primarul e o jigodie bună de spînzurat (ca foarte mulți omonimi din spațiul mioritic). Planurile lui sînt cu bătaie lungă (“eu am învațat ceva din marșul progresului”), iar Rango face parte din ele.  “Viitorul aparține civilizației – ori vei face parte din el, ori vei fi lăsat în urmă” profețește cinic primarul care a furat cu ochiul de Cealaltă parte a drumului și intenționează să construiască o… copie. Habar n-are ce–i pregătește Destinul.

 

Rango se va-ntîlni – inevitabil, nu? – și cu Spiritul Vestului, altă metaforă a filmului, plină de pilde și subînțelesuri. Rango trăiește,  deja, drama impostorului, a lipsei de identitate, iar Spiritul Vestului (zis și Fără Nume) punctează clar importanța faptelor, nu a numelui. Secvența ne obligă să ne dam seama că, în viață, la un moment dat, ne aflăm, în timp și spațiu, într-un loc în care nu găsim ceea ce căutam. De fapt, sîntem unde TREBUIE, dar nu pentru trebuința noastră, ci a celorlalți. EI, cei care ne-așteaptă, au nevoie de noi. EROUL este așteptat, dar el nu știe dacă se mai poate-ntoarce din drum. Și Spiritul Vestului mai lansează o axiomă: “Nimeni nu poate să-și abandoneze propria poveste” (v-amintiți replica de-nceput a filmului). Roadkill a văzut toată scena și-l consideră pe Rango “traversat” de partea Cealaltă.

Cu toții vedem ceea ce-avem nevoie să vedem” spune Roadkill și înțelegem că fiecare avem, la un moment dat, în viață, șansa de-a primi acel semn DIVIN care să ne confirme ÎNCREDEREA în drumul pe care pășim. Rango se-ntoarce și… cîștigă! Înfruntarea decisivă bate, de departe, scena finală din “Pentru un pumn de dolari” (pentru ăi cu memorie din mileniul trecut). APA va fi mai multă decît nisipul deșertului. Deh, viziune hollywoodiană, în care “răii” sînt pedepsiți, iar “bunii” își primesc bonusurile. 

Concluzia o trage Priscilla, o altă simpatică șoricică: “Pentru satisfacerea nevoilor colectivului, EROUL trebuie să devină altruist și să-și întărească imaginea de model care nu va fi uitat nicicînd”. Care… EROU? Care… model? Ce-i aia… altruism? Da’ chiar nu știți de glumă?!

Animăluțele sînt toate simpatice și foarte simpatice (computerele au lucrat la greu pentru asta), iar vocile sînt de-a dreptul captivante. Rango beneficiază de vocea cu inflexiuni nebănuite ale unui superstar: Johnny Depp. Beans cea plină de nerv și intuiție este impecabil susținută vocal de Isla Fisher, în preajma ei aflîndu-se mai tot timpul șoricica Priscilla, alias foarte tînăra actriță Abigail Breslin. Țestosul primar a cîstigat în credibilitate prin jocul vocal foarte nuanțat al lui Ned Beatty, iar pe filozoful tatu îl însuflețește vocal Alfred Molina. Deși apare foarte puțin (dar se vorbește mult despre el), Spiritul Vestului ne impresioneaza și prin vocea lui Timothey Olyphant.

RANGO este un film care vă va face mare plăcere. Chiar dacă filozofează, o face cu foarte mult umor care, să fim sinceri, nu-i la-ndemîna oricui. E un film făcut de profesioniști și d-aia nu trebuie ratat.

P.S. Mostre de umor:

* “Polipii pe care mi i-am scos au fost mai deștepți decît voi” (posibilă definiție pentru proști);
* Păsăroiul pe care-l călărește Rango se numeste EXCELSIOR și cotcodăcește ghiduș, ca o găină;
* În “acvaland-ul” final din deșert, doi bătrînei (un broscoi și-un păsăroi), precum moșii din Muppets:
– Apa asta e grozavă!
– Eu urinez chiar acum!

One Response to “Cine sînt eu?”
  1. Acum o luna si mai bine, plecasem, ca in fiecare joi, la film cu baietii si-am ales RANGO. Marturisesc ca vroiam un alt film, dar am cedat in favoarea lor, era ziua si alegerea lor. Si a fost o buna alegere. Intre timp a venit vacanta si obiceiul de joi a fost uitat sau inlocuit, copiii sunt la bunici, iar mie mi-e dor de ei si vacanta e lunga… Citesc mai mult, am terminat o carte – Luminarile ard pina la capat,Sandor Marai -, incep alta, ma uit la cite un film acasa si deschid mai rar mailul, dar trece ea vara si incepem… scoala.


[top]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

UA-23386192-3